Interviu cu Matei Bejenaru realizat de Raluca Voinea*

 

Publicat in revista Idea nr. 35/2010

Matei Bejenaru este un artist vizual care traieste si activeaza la Iasi. Este membru fondator al Asociatiei Vector din Iasi si director al Bienalei de Arta Contemporana Periferic. In proiectele sale din ultimii ani, prin fotografie video si performance-uri, el analizeaza felul in care modurile de productie economica, cunoasterea tehnologica, mentalitatile si stilurile de viata ale oamenilor s-au schimbat in tarile postcomuniste in ultimele doua decenii. Imigratia muncitorilor romani in Vest a fost analizata in proiectele artistice Ghid de calatorie si Maersk Dubai, prezentate in diferite expozitii internationale, precum cele de la Tate Modern din Londra in 2007 sau in Bienala de la Taipei din 2008.

Raluca Voinea -  Proiectul Cantece pentru un viitor mai bun/Songs for a Better Future dateaza conceptual de cativa ani, spuneai tu, si ar putea fi realizat pentru prima data anul acesta. Cand si cum s-a nascut acest proiect si ce anume a nascut ideea de a lucra cu un cor, cu piese muzicale, practic de a colabora cu profesionisti din alt domeniu decat cele pe care le cunosti bine?

Matei Bejenaru - Ideea unui performance coral s-a conturat acum trei ani, cand am fost invitat sa particip la festivalul de performance Blurrr din Tel Aviv, organizat de curatorul Sergio Edelstein. Fiind destul de interesat de practicile artistice performative, am descoperit ce putere emotionala are muzica corala si, consec­vent cu interesul meu pentru forme artistice bazate pe experiment si pe contradictia dintre forma si continut, am inceput sa gandesc tot felul de performance-uri corale care, pe langa setting-ul performativ (loc, coregrafie…), sa includa forme muzi­cale purtatoare ale unui mesaj ideologic.
Cei de la Tel Aviv nu au avut resursele financiare sa lucreze cu un ansamblu coral si proiectul a ramas in asteptare. De-abia anul acesta, curatoarea britanica Cylena Simonds, careia i-a placut proiectul, mi-a propus sa-l prezentam la The Drawing Room si la Tate Modern, in Londra. Proiectul s-a clarificat mult dupa ce am inceput sa lucrez cu muzicianul britanic Will Duta, care, pe baza ideilor si discutiilor avute cu mine, va compune citeva piese corale experimentale ce vor fi prezentate in locurile amintite. Cintece pentru un viitor mai bun/Songs for a Better Future e un proiect modernist ce experimenteaza forme muzi­cale in raport cu un mesaj utopic despre viitor. Will Dutta va scrie piesele inspirat din muzica corala proletcultista a anilor ’50 care glorifica muncito­rul proletar, fetisizindu-l, din perspectiva mea, si din muzica electronica a grupului Kraftwerk, care la rin­du-i fetisiza progresul tehnologic si stilurile de viata corespunzatoare din lumea occidentala.

RV - Multe dintre proiectele tale au un caracter performativ, insa momentul efectiv in care au ele loc e precedat de luni sau chiar ani de pregatire si cercetare. Iti vezi activi­tatea ca pe un proces, in care implicarea ta personala, energia dedicata si relatiile stabilite de-a lungul acestui proces sint la fel de importante ca momentul final, sau e doar o munca premergatoare, una nu neaparat vizibila in lucrarea finala?

MB - Este adevarat ca pentru multe dintre proiectele mele ma pregatesc perioade de timp mai lungi, fiindca, indiferent de modul in care se finalizeaza si se prezinta pu­blicului, in ce ma priveste ele sint procese artistice in care eu creez, documentez sau comentez situatii de viata. Unele dintre ele, datorita unor contexte nefavorabile, nu se finalizeaza, raminind ca proiecte in mintea mea. Atunci cind incerci, ca ar­tist, sa interactionezi cu lumea reala e foarte greu, nu mai esti protejat de sistemul artistic. Majoritatea proiectelor mele au diferite componente, unele vizibile, altele nu, iar lucrarea finala, chiar daca nu aduce la suprafata toate aceste aspecte, eu o vad unitar, ca un proces care le inglobeaza pe toate.

Spre exemplu, acum doi ani, cind am avut o rezidenta la Tourcoing, in Franta, si am vrut sa fac un video documentar despre un cartier defavorizat unde locuiau mai ales algerieni, cele mai emotionante momente nu au fost cele surprinse in film, ci in­tilnirea mea pregatitoare intr-un club de fitness cu un grup de tineri musulmani fun­damentalisti, care, evident, nu m-au lasat sa-i filmez sau sa-i inregistrez. Erau niste tineri masivi, imbracati cu acele camasi lungi pina in pamint, aveau adidasi Puma sau Nike si faceau exercitii la aparate. Imensa lor frustrare si refuzul lor de a se integra in societatea franceza se eliberau prin felul in care isi „tratau“ propriul corp. Unii mi-au spus ca atunci cind merg cu familia la supermarket sint adolescenti francezi care striga dupa ei „Papa Noël!...“. Discutia cu ei a fost esenta proiectului care a avut loc doar in mintea mea si despre care vor afla cititorii acum… M-a influentat in modul in care am facut ulterior documentarul video.

Deci, fara discutie, energia consumata intr-un proiect face parte din asta. Incerc sa fiu onest si corect cu oamenii cu care lucrez si, pe cit posibil, sa nu fiu un artist ipocrit, care, odata ce a luat materia prima din realitate, se refugiaza in lumea artei, conti­nuindu-si traiul dulce al „gauchismului de salon…“. Victor Burgin spunea intr-o confe­rinta ca el nu crede in arta sociala, de vreme ce subiectii din proiectele artistice nu profita de pe urma lor. Ma gindesc adesea la asta si ajung in cele din urma la intrebari pri­vind func­tia artei pe care o produc.

RV - Esti, in ultimii ani, din ce in ce mai interesat de viata emigrantilor (legali sau nu), a mun­ci­torilor de tot felul, a cercetatorilor din institute. In ce fel te raportezi la acesti oameni, cum te apropii de ei si cind decizi ca povestea lor trebuie transpusa intr-un limbaj artistic? Crezi ca exista limbaje artistice adecvate pentru a nara aceste istorii, adesea anonime si colective?

MB - Eu vin din mediul industrial, am lucrat citi­va ani ca inginer in perioada comunista, ex­perienta care m-a marcat. In douazeci de ani, lumea noastra s-a schimbat fun­damental, atit in bine, cit si in rau. Departe de mine de a fi un nostalgic al ceausismului, totusi, con­sider ca am facut un efort de dezvoltare industriala din care s-a ales praful in anii ’90. Evident, nu a fost vorba de o dezvoltare fireasca, intr-o dictatura comunis­ta unde totul era centralizat, dar am acumulat o cunoastere tehnologica care, chiar daca inferioara celei occidentale, putea fi baza unei viitoare dez­voltari dupa 1989. M-am amagit in anii ’90 crezind ca o buna parte din infrastructura industriala a Roma­niei se va moderniza prin transfer tehnologic din Vest. Acest lucru nu s-a intimplat din cauza proastei guvernari a tarii si a multor factori externi. O tara care nu produce tehnologie este o tara de mina a doua. Ma intreb ce nevoie avem noi de ingineri si cercetatori, azi, in „timpul mallurilor“ si al nesfir­sitelor santiere de biserici ortodoxe. Cit ne intereseaza faptul ca teoria evolutionista e contestata in manualele de bio­lo­gie de liceu sau ca fizica, chimia si biologia se doresc a fi comasate intr-o singura materie numita „Stiinte“, iar orele de religie sunt obligatorii?…
In timp ce scriu acest text, ma uit pe masa mea si vad ca nimic nu e facut in tara mea, de la surubul si piulita veiozei pina la hirtia alba de scris…
Multi dintre oamenii cu care am lucrat in fabrica au emigrat si poate de asta am inceput sa fiu sensibil la acest fenomen, care nu e altceva decit modul nostru de a ne integra in lumea globalizata: producind orice in regim de lohn (de la textile pina la… cul­tura), exportind forta de munca ieftina si copii destepti.
Atunci cind vorbesc despre aceste subiecte, folosesc in special documentarul ex­pe­rimental si fotoreportajul obiectiv, asimilate unei practici artistice conceptuale.

RV - Cine te inspira in munca ta fotografica? Putem vorbi astazi despre o revenire a fo­torealismului cu tematica sociala sau el nu a disparut, de fapt, niciodata?

MB - Nu cred ca putem discuta acum despre o revenire a fotorealismului, in spiri­tul lui Lewis Hines, Walker Evans, dar pot face citeva consideratii despre interesul meu pentru practica fotografica. Un prim motiv ar fi acela ca sint profesor de foto­grafie, deci trebuie sa mai si stiu cite ceva. Un alt motiv este cel de a documenta fotografic procesul muncii, nu numai pauzele de masa, asa cum s-a facut in mai mul­te proiecte fotografice. Eu duc o viata destul de simpla si austera, in care muncesc mai tot timpul. De aceea cred ca tot despre mun­ca, despre cunoastere si relatii in procesul muncii vorbesc in proiectul meu fo­tografic mai amplu, intitulat M3: Munca, memorie, miscare. Pentru mine, trebu­ie sa fie o legatura intre forma de docu­mentare si subiectul documentat. Atunci cind documentez fapte de viata legate de procesul muncii, folosesc numai fotografia analo­gica, incercind sa controlez toate etapele lantului tehnologic. Trebuie sa precizez ca in imagini nu caut nici esteticul, nici spectaculosul jurnalistic, ci incerc sa documen­tez obiectiv o situatie, cautind sa reflectez si asu­pra mediului fotografic, si asupra a ceea ce poti spune prin asta.
Treptat, am ajuns sa lucrez cu camere de format mare, 4 x 5 si 8 x 10 inch, si am inceput o „odisee“ de achizitionare a acestei in­tregi tehnologii care moare. Am fost prin nenuma­rate locuri din Europa ca sa cumpar un foto­maritor, un tanc de developare, o camera sau niste echipamente pentru camera obscura. Un alt proiect e acumularea unei tehnologii de virf si aducerea ei intr-o tara fara tehno­logie…

RV - Care crezi ca este responsabilitatea artistului in societate?

MB - Asta depinde de functia oficiala a artei din acea societate. Daca ea e, in principal, cea de a legitima ordinea lucrurilor, atunci artistul care vrea recunoastere si prestigiu trebuie sa intre in plutonul celor care „bat pa­sul de defilare al artei“ acelei lumi. Astfel, functia lui e una de decorator si porta­voce…
Daca arta poate insemna mai mult decit atit, si asta tine de o societate progresista, atunci artistul e responsabil cu interpretarea adevarurilor, medierea conflictelor si critica ordinii oficiale a lucrurilor. Cred ca el nu va schimba lumea, dar poate sensibiliza multa lume in lupta impotriva osificarii si a alienarii generale.

*Raluca Voinea este critic de arta si curator din Bucuresti.